Ajung miercuri de la facultate si, ca intotdeauna, primul lucru pe care-l fac e sa pornesc laptopul. Schimb doua – trei vorbe cu ale mele colege de apartament si ma duc sa deschid gmail-ul. Al doilea pas: incep sa urlu (pentru ca nu tipam, nu strigam, ci urlam). Era un mesaj redirectionat de pe LinkedIn prin care o persoana foarte amabila, HR la ICON Advertising, m-a contactat pentru un posibil post de Copywriter la ei. Socul socurilor, nene. A venit la țanc, imi doream cu ardoare ceva nou in viata mea.

Sa va zic: a gasi strazi in Bucuresti este o adevarata arta, pe care nu pot sa ma laud ca o stapanesc foarte bine. Dar am avut noroc, chiar cand m-am hotarat sa iau un taxi, l-am zarit pe Cata (coleg cu mine in Advice) si totul a decurs perfect. Am ajuns la timp. Oh, zona aceea este atata de minunta, de linistita si de frumoasa, cum n-am crezut ca poate exista in Bucuresti. Exact opusul a ceea ce se intampla zi de zi pe strazile capitalei.

Mno, a urmat interviul (in care n-am fost deloc sucita pe 100 de parti, cum s-a intamplat cand am aplicat pentru a intra in Advice :D). Cred ca am ranjit intr-una, dar zau daca m-am fortat sa fac asta, eram atat de incantata! Femeia cu care am vorbit e de o dulceata rara. Mi-a explicat ce si cum stau lucrurile pe acol (si da, e full-time), iar azi am primit “testul de creativitate”, care consta in patru mini-brief-uri ce trebuie rezolvate pana vineri. Well, daca or sa le placa cum le rezolv, a lor sunt. Daca nu, eu n-am sa raman deloc dezamagita, am avut primul interviu pentru o agentie de publicitate, maaa! Pot fi chemati inca 70 de oameni pe langa mine, nu-mi pasa. Extraterestru, ce sa spun! Dar va imaginati cate as putea invata daca as fi acceptata? 8-> (si as incepe prin a invata sa ma trezesc dimineata devreme. :)))

Deși vopsit într-o culoare de un albastru spălăcit, spitalul de urgențe Floreasca este destul de ascuns după clădirea clubului sportiv Dinamo. Chiar și așa, nu departe de stația de metrou Ștefan cel Mare, sirenele ambulanțelor nu mai contenesc din a scoate acel sunet cutremurător, care-i face pe oameni să-și întoarcă privirile.

La intrare în curtea spitalului se aflau un cameraman și o reporteriță de la postul de televiziune GigaTV. Cea din urmă, îmbrăcată de parcă ar fi încurcat locația cu barul de la colțul cartierului, flutura o foaie de pe care încerca să memoreze o știre despre sistemul informatic unic integrat, bâlbâindu-se ușor. “Vreo persoană importantă trebuie să fi pățit ceva, altfel n-ar filma ăia aici”, se adresează o femeie portarului. Acesta, prea puțin interesat de spusele ei, se întoarce ușor și-i plasează unui pacient îmbrăcat în pijamale două țigări, contra câtorva lei, pe care-i bagă repede în buzunarul de la pantaloni. În mod ironic, la câțiva pași distanță, o femeie este certată de către un angajat al spitalului că fumează la intrarea în spital. Paznicul este luat la rost că n-are grijă de acest aspect.

La două minute după această întâmplare, ajunge în fața clădirii o ambulanță care, cu cât se apropia mai mult, cu atât împrăștia mai mulți fiori printre sufletele speriate aflate acolo. Trei bărbați coborâră din mașină și deschiseră portierele din spate. Au scos targa care se mișca într-un mod brusc, provocându-ți parcă durere. Pe ea era întins un bărbat în jur de 50 de ani, plin de sânge pe gât și piept, cu ochii închiși, părând de-a dreptul inconștient. În grabă a fost dus în sala de “Urgențe majore”.

Interiorul spitalului descria parcă o altă lume, dintr-un cu totul alt film. Un trafic de nedescris, doctori și asistenți îmbrăcați în alb și verde mișunau într-una pe holuri înguste, iar pacienții făceau ca ușa de la intrare să nu stea mai deloc închisă. Ambulanțele soseau încontinuu, sporind cu mult numărul oamenilor ce stăteau la rând, așteptând să intre în sala de urgențe. Acolo unde graba era la ea acasă, într-un colț, stând pe un scaun, o femeie citea din “Click” despre Ana-Maria Prodan care și-a cumpărat geantă ca a Rihannei. Asta în timp ce, pe ușa mare, glisată, își făcea loc o altă targă, pe care zăcea tulburată o bătrânică.

Concomitent, lângă scările ce duceau spre laboratorul de analize, un bătrânel pricăjit, cu ochii umflați și piciorul în ghips, scuipa sânge, având expresia feței foarte inocentă, ca a unui copil care tocmai a fost descoperit că a spart bibeloul preferat al mamei. “Nu mai scuipa pe jos, ia un servetel”, spuse o asistenta pe un ton blând, în timp ce ștergea totul cu un mop. “N-am servetel”, a răspuns bătrânelul, pe un ton demn de toată milă din lume. Docil, s-a așezat pe un scaun. Acolo se afla și peste 20 de minute.

Pe holul lung de la intrare, un om destul de bine făcut, care nu era român, se chinuia să deschidă o sticlă de Coca-Cola. Sticla s-a împotrivit până a fost vărsată pe jumătate, spre marea supărare a celui care curăța podeaua. Nu foarte bucuros de fapta sa, străinul a ieșit afară și-a început să vorbească la telefon.

Acolo, un tânăr era foarte amuzat de modul în care avea mâna bandajată, degetul mare fiindu-i lăsat liber. “Haha, îți dai seama cum am să conduc eu?”, îi mărturisește senin băiatului care-l însoțea. Acesta, mai mult lezat decât amuzat, poate chiar rușinat, a mărit pasul către ieșire.

Prin mulțimea de oameni afectați, reușește să se facă remarcată o tânără blondă, urmată de două femei care-i cărau bagajul. Un bărbat își sună fiul să-l întrebe dacă a mâncat, spunându-i că el mai are de așteptat la coada interminabilă. Lângă, o asistentă calmă, simțindu-se oarecum inconfortabil, încerca să-i explice unei doamne că mama dumneaei, bolnavă de Alzheimer, trebuie mutată la un alt spital, întrucât acolo nu mai este locpentru pacienți.

În mai puțin de 30 de minute au ajuns la ușa spitalului peste șase ambulanțe. O oră și un sfert mai târziu, la intrarea în curtea spitalului se afla, pregătindu-se de zor, aceeași reporteriță cu pantofi mai mult decât urâți: “Ah, mereu mi s-a zis să țin microfonul mai jos!”. În timp ce, la câțiva metri în spatele ei, dăinuiau deznădejdea, frica și speranța, sentimente alimentate de oamenii cu fețe triste și speriate care așteptau ca, din minut in minut, cineva să le dea o veste bună. Sau, dacă nu, măcar atenție.

Inexplicabil, dar pentru prima oara n-am nevoie sa ma agat de niciun plan, de nicio imagine clara. E ca un puzzle; piesele sunt imprastiate peste tot, abia daca am reusit sa asamblez marginile. Si nu m-am chinuit deloc, da` deloc. Totul vine de la sine si se-ntampla sub ochii mei mirati, stralucind de satisfactie in acelasi timp.

Locul asta avea nevoie de putina veselie. Acum o are. Nu stiu care va fi deznodamantul filmului si nici nu-mi pasa, desfasurarea actiunii m-a facut sa-mi dau seama ca uneori e divin sa n-ai asteptari. Ramai surprins de consecinte. Nu vreau sa adorm, vreau ca dimineata, in timp ce bajbai ametita prin casa, sa-mi aduc aminte de starea asta si de lucrurile dragalase care au condus la ea.

See you on the other side (in sfanta capitala)! :D

De la mama stiu ca am fost un copil plimbat de numa`, iar trenul era prietenul meu. Pe vremea cand CFR-ul era in floare, toata lumea circula pe caile ferate. Mama lucra la pediatrie in Bicaz, iubea copiii. Si pe-a ei ii iubeste, ani de zile i-a asteptat. Acolo locuia si buni a mea. Iar, pe langa asta, aveam drum foarte des si-n Tarcau, la cealalta bunica. Cam pe acolo se invartea Universul meu.

In fine, pe atunci imi parea ca personalul alearga pe sine cu viteza luminii. Garile erau pline de oameni, forfota mare. Remember? Biletele erau mici, dreptunghiulare, din carton, iar eu aveam o dilema in ceea ce-l priveste pe nasu`. In timp misterul a fost elucidat. Acum, gara din Piatra parea un dezastru total, parca niciodata nu mi s-a infatisat asa de urata. Cand am pasit acolo m-am speriat. Ba nu, m-am revoltat. Multe dintre linii au fost desfiintate, iar peronul purta urma unor renovari or something.

Ajung la destinatie si fug catre ceea ce ma interesa pe mine: lalelele. Le gasesc in acelasi loc primavara, de mica m-au fascinat. Si-mi reiau locul din care obisnuiesc sa scriu cand merg acolo. De altfel, multe din gandurile mele iau forma unor articole prin fel si fel de locuri, calculatorul nu este decat un intermediar.

In ciuda lucrurilor pe care le fac sa-mi umplu tot timpul liber pe care l-as putea avea, ma simt intr-o continua stare de mohorare. De dor dupa timpul trecut, de dor dupa ai mei parinti tineri si mai putin incercati. Nu stiu, tanjesc dupa ceva si nu-mi dau bine seama dupa ce. Dar asta-i alta poveste. Oricum, mi-e teama. Mi-e teama incontinuu.

Stiu ca in momentul de fata n-as mai rezista sa traiesc propriu-zis aici, fara agitatie, fara tot ceea ce m-am obisnuit sa fac de cand m-am mutat. Dar trebuie sa recunosc ca e al naibii de bine sa ai o “acasa”, indiferent de circumstante. Aici nu te certi cu nimeni daca nu-ti speli farfuria si simti pentru cateva zile ca esti lipsit de orice responsabilitate. E ca si cum iti este permis orice. Stiu ca-s la 350 de km de locul in care imi desfasor toata activitatea si nu ma gandesc deloc la ce am de facut maine.

Cand am ajuns in fata blocului si am vazut copii de varsta fratelui mei jucandu-se pe acolo, imi venea sa-i pup pe fiecare in parte pentru asta. Zarva pe care-o fac in timp ce se joaca e tare placuta. Rar mai vezi tabloul asta in ziua de azi, si tocmai asta-l face atat de pretios. Pentru mine, cel putin.

Desi mi-as dori ca unele lucruri sa fie altfel, sa nu trebuiasca sa ma impart mereu intre doua tabere, e placut sa ai un loc numit “acasa”. Aici esti rasfatat. Aici te-ntorci mereu si-ti reincarci bateriile pentru urmatoarele luni pline ce vor urma.

Nu stiu, sarbatori cum vreti voi s-aveti!