Dialoguri somnoroase – Blog Piatra-Neamt

Credeam ca am terminat-o cu scrisu` pe anul asta, dar se pare ca venirea mea acasa mi-a deschis asa un apetit de adunat litere una langa alta.

Inca de mica, ziua de 31 decembrie a fost favorita mea. A urcat in clasament chiar si in favoarea serbarilor de la gradinita (pe care le adoram). Bine, din cauza unuia cu creierul cat nuca, am avut mereu frica de mascatii care misunau prin oras, dar, paradoxal, imi placea la nebunie sa-i vad desfasurandu-se. Si era regula ca macar un urs si-o capra (nu stiu cum sa fac sa sune mai frumos) sa se opreasca in fata usii noastre.

Aveam emotii inca de seara, iar dimineata ma trezeam in zgomote de tobe si fluiere (si nu la ora 1, ca acum). Dadeam fuga la geam si-i pandeam pe toti, ma cutreieram de fiecare data cand urcau scarile si treceau pe langa usa noastra si niciodata nu ieseam din casa pentru a cumpara apa minerala. Am atatea amintiri legate de ziua asta, amintiri legate de o familie, fapte ce nu mai sunt reale de cativa ani buni.

Azi m-am trezit dezamagita, nu auzeam nimic in afara TV-ului, iar soarele era pe cer. Asta in cazul in care stiu ca anul trecut orasul a dus lipsa si de clopotele si de galagia tobelor. Practic, ma descurajasem total. Dar asta avea sa dea startul. Am lasat aspiratoul din mana cand i-am auzit. Erau multi, probabil veniti de pe undeva, tot felul de sunete ii inconjurau si dansau si ma bucurau. S-au oprit in fata blocului, au inceput sa-si faca numarul, iar eu mi-am dat seama ca n-am niciun ban marunt, tata fiind plecat la cumparaturi. Toata lumea le dadea rasplata, iar eu n-am putut sa-i privesc, stiind ca nu pot face acelasi lucru. E ca atunci cand am refuzat sa stau pe scaun in RATB pentru ca nu platisem biletu`. I-a chemat lumea pe la fiecare scara, au facut un spectacol frumos, ceea ce ma face sa cred ca mai exista si altceva decat urlete si petarde aruncate in scara blocului.

Si de atunci a inceput, au venit si altii, care mai de care, mai mici, mai mari. Rasuna din toate partile, e a nu stiu cata oara cand ma opresc din scris acest post, pentru ca sar repede la geam si ma entuziasmez. Fratele meu statea pe langa mine si facea acelasi lucru (acum s-a dus cu uratu`; si e strategic, a inceput cu vecinii, ei mereu te primesc; asa faceam si eu).

E clar ca sub un chip mereu surazand se poate ascunde subtil si melancolia. Sunt cateva persoane care stiu ce bodrogan eu aici. Amintirile astea sunt asa frumoase, ma bucura si ma intristeaza in acelasi timp. Niciodata nu va mai fi ca atunci, nimic n-o sa inlocuiasca rumoarea de pe atunci. Oamenii parca nu mai sunt ca atunci, nici atmosfera nu mai e, nimic. Si va spune asta o persoana care obisnuieste sa gaseasca partea bune in orice.

Sunt atatea persoane carora as dori sa le urez tot binele din lume: parintilor, fratelui meu, bunicii, verilor mei, putinilor mei prieteni, tuturor celor cu care obisnuiesc sa zambesc, lu` teacher, tuturor celor care m-au ajutat, persoanelor frumoase pe care le-am cunoscut la Bucuresti etc, etc, etc. Si daca am vorbit macar de doua ori in viata asta, iti urez aceleasi lucruri. Sunt atatea chestii pe care as vrea sa le schimb la mine si la caracterul meu tampit. Pana una alta, sunt fericita ca petrec Revelionul cu prietenii mei, mi-e atat de dor, pe unii nu i-am mai vazut de mult.

Pentru mine imi doresc sa-l cunosc pe Fat-Frumos. Daca-l intalniti, spuneti-i ca-l accept si fara calul alb.

Hau bau!

Cum pana mea sa incep… va saluta Bucurestiul, locul unde timpul n-are hotar. Zi-mi mie; n-as putea sa va tin la curent cu tot ce-am facut de joi pana azi, pentru ca totul se intampla foarte repede.

Sprijin am avut si am in continuare, ceea ce ma face o persoana norocoasa. Totu-i roz si frumos; e prima seara in care dorm la camin. Am o singura dilema: raman aici sau ma mut? Hmm, ma mut, ca-mi place sa ma plimb. Cred.

Pana data viitoare, iubiti-va mult! >:D<

Sa-mi creez propriul basm, cu final specific, in care vom petrece toti de ne sar fulgii. Protagonistii nici macar nu trebuie sa fie un el si-o ea, casatorindu-se si impartind averea tatalui ei.

Ramanem la cifra fatidica trei. Doua surori si un frate, mezinul din poveste. Toti au pasit in viata cu stangul, pentru ca au ratacit contractul semnat cu un nene tare bun, imbracat in alb si cu o barba lunga, ca neaua. Sau poate l-au semnat pe cel gresit inca de la inceput. Trei camere diferite, cu trei cheite; aceeasi forma, culori diferite. Culoarea le definea caracterul.

In realitate, situatia a luat o intorsatura tampita. Au luat nastere trei lumi diferite, marcate de sentimente ce intristeaza autorul acestui basm. (Unica parte buna este aceea ca personajele secundare s-au inteles intotdeauna, desi au scris in frunte deviza: “Nu ne pasa”).

Finalul meu suna cam asa: cele trei lumi formeaza un Univers ferit de rautate. Autorul s-a saturat sa alerge de la o lume la alta. El adora firea apriga si blandetea surorilor, iar ochelarii mezinului i se par foarte smecheri.

OK, donati-va toata atentia aici si indepliniti-mi dorinta, altfel va trimit inapoi lenjeria de pat pe care tre` s-o iau la facultate. Si păturile. :P

E un concept inventat de o prietena, dar eu ii voi da un alt sens.

Suna cam asa: daca ar exista un DEX ilustrat prin imagini, la cuvantul bleaga (ce-nseamna sa fii batut in cap) ar trebui sa apara mare, intr-un colt de pagina, poza mea. Pana situatia nu-ncepe sa se agraveze, stau intinsa pe iarba, cu-n pai in coltu` gurii si-o palarie de-mi pica de pe capul asta sec, uitandu-ma la cer si numarand oile. Cand vad ca totul o ia razna, incep sa-mi dau seama de… mnea, prea inutil.

Am o problema la un picior. De mult timp. Un an. Nu ma durea, so, de ce m-as fi dus la doctor? Ma rog, de un timp chestia asta a inceput sa ma deranjeze din ce in ce mai tare siiiiiiiiiiiiii, sa vedeti, am fost la medic.

Mi-e sila sa merg la doctor, pentru ca mi-e si mai sila cand ma gandesc ca ar trebui numai sa pasesc in spitalul asta, care arata minunat la suprafata. Si atat. Mi-am adus aminte de toate experientele mele de genul.

Eram in clasa a IV-a cand m-am operat. Norocul meu a fost ca nu a trebuit sa stau mult in spital, pentru ca riscam sa ma imbolnavesc. :))  Bine, si durerea era prea mare ca sa-mi mai pese ca stau intr-o camera ingrozitoare. Dar nu ala era baiul, ci timpul petrecut din doctor in doctor, pana s-a incumetat o doctorita sa ma ia sub aripa ei, constienta ca risca. Ma rog, n-a fost o operatie tocmai usoara.

Probleme cu vederea am din nastere. Primul doctor la care am fost a avut grija sa-mi nenoroceasca de tot vederea, urmand ca un altul sa salveze cat de cat ce a “distrus” mediocrul.

Pe langa medicii de familie pe care i-am avut, se afla unul pe care am sa-l urasc toata viata. Sotia sa este minunata, ea este cea care m-a operat, dar nu-nteleg multe chesti… Am avut un medic pediatru de milioane, el m-a ajutat sa scap de fiecare data cand am facut pneumonie, sau de toate alergiile pe care le-am facut. Dentistul la care merg (de fapt e o “ea”) exprima atata incredere, incat ma face sa uit ca urmeaza sa fiu torturata. Iar acum am un medic de familie de si mai multe milioane. Cu toate astea, cica n-am fost un copil bolnavicios. :))

Ceea ce vreau sa spun este ca am dat de tot felul de doctori, dar sunt bucuroasa ca au predominat cei competenti si am stat departe de carcera asta, numita spital.

Acum am de urmat un tratament de trei milioane, FARA medicamentele compensate. Problema e ca nu se gasesc toate in Piatra. Doctorul isi suna un fost pacient, care suna pe nu stiu cine, de la o farmacie din Galati, care-i confirma ca saptamana viitoare am si eu medicamentul respectiv, fara de care nu pot incepe toata nebuneala asta. URLUUUUUUUUU!

Astept sa ilustrati DEX-ul in imagini.

Ok, in sfarsit pot sa va povestesc impresiile mele despre “examenul vietii” aka “prostia prostiilor”. A inceput luni, s-a sfarsit azi, desi ma gandesc serios sa depun contestatie la limba romana.

Nu stiu cum sa abordez situatia: sa plang de ciuda, sa fiu fericita ca s-a terminat cu bine, sa fiu ironica, sa-mi descarc si eu nervii pe Funeriu? Oricum, vor ramane cateva cuvinte pe un simplu blog, pentru ca nimanui nu-i pasa.

Dupa ce am vazut subiectul la partea a III-a la romana, am facut un atac de panica, am inceput sa plang de ciuda si sa-mi zic in gand ca nu mi se intampla asa ceva. Cat ghinion sa ai sa-ti inveti 80% din materie si sa-ti pice ceva ce nici n-ai citit macar? Profa de romana era 90% sigura ca nu se va da asa ceva (asta nu inseamna ca NU NE-A PREDAT, sa-nteleaga tot retardatu` care mananca rahat!). Si e frustrant, pentru ca va vorbeste o persoana care a invatat, iar in ultima luna numa` n-a dormit la biblioteca. M-am adunat, am zis sa ma axez sa fac partea intai si a doua la perfectie, iar la ultima voi face eu ceva… Si culmea, mi-au iesit doua pagini, nici eu nu stiu cum. Nota? 7.10, ceea ce ma determina sa ma gandesc serios la o eventuala contestatie.

Tineti minte ca mereu m-am plans de istorie, nu? Paradoxal, am luat cea mai mare nota: 9 Proful de pregatire m-a luat in brate si m-a felicitat, pentru ca stie cum eram acum 3 luni. A considerat nota un mic cadou de ziua Dumnealui si n-am cuvinte sa-i multumesc pentru toata rabdarea de care a dat dovada.

La geografie o venit cireasa de pe tort, proba la fel de ambigua ca prima: 8.20 E d`aia, de sa-ti bagi picioarele-n tot!

Azi, la liste, numele meu era inconjurat de “respins” (nu erau de la noi), ceea ce m-a facut sa vad negru in fata ochilor. A fost inceputul celui de-al doilea atac de panica. Nu stiu ce-a vrut nenea Funeriu, dar i-a iesit pasenta. 44% din judet a promovat, parintii mei sunt mandri de mine, am trecut cu o nota decenta peste 8, nota luata pe turta mea, dar am ramas cu un gust amar. Sa-i ia dracu pe toti! De la alte comentarii ma abtin.

Hai cu admiterea! Diseara vreau sa uit de mine. :D

Creste, descreste. Iar creste, creste la culme, dar, la un moment dat, o lasa moarta si descreste iar.

Si-a sters Tudor blogul si-mi vine sa plang. Probabil toti o sa ajungem sa facem asta la un moment dat… Oricum, nu e o regula, nu?

Nu v-as putea explica exact ce fac eu in timpul asta, e un fel de dezordine ordonata, dar e placuta senzatia si nu-mi dau seama de ce. In mod ironic, timpul nu-mi pare a-mi mai fi dusman, iar eu sunt perfect constienta ca abia la facultate imi voi da seama care-i faza cu el si trecerea lui.

Chipurile am inceput sa mai pun putin mana pe carte, dar nu pot spune ca ma omor (aici vine partea in care mama ma va suna sa ma intrebe cum stau lucrurile in ceea ce priveste panarama asta de BAC, pentru ca citeste asta, nu de alta). Mai, nu stiu despre voi, dar eu nu pot lucra/invata decat in conditii de stres, iar cum examenul SCRIS nu este peste doua saptamani => lipsa de stres = niciun impuls nebun de a invata la maxim.

Profesoara cu care am facut pregatire la engleza mediteaza, pe langa altii, si un copil de clasa a VI-a, daca nu ma insel, care nu-si face niciodata temele pe care i le da pentru pregatire, pe motiv ca nu exista catalog, deci asta nu-l afecteaza cu nimic. Mi s-a parut genial pustiul, dar, nu-i asa, cu totii stim ca nu e atitudinea corecta si bla bla bla. Eu nu mi-am permis sa fac asta ever. :))

Probabil v-ati dat seama, da, am o maaaare problema cu materia ce o numim istorie. Pana saptamana trecuta eu eram fata care nu-si invata, care-si permitea sa vina cu jumatati de eseuri, asta pentru ca ma simt depasita, uneori. Oricum, ii dau un mare 10 profesorului de pregatire. Maine va avea un soc pentru ca Mada si-a invatat toate tratatele si toaaaate bataliile, plus doua eseuri jumate (nu se dezvata asa usor) pe care chiar s-a straduit sa le faca cum trebuie. Toate astea intr-o zi. Bine, recunosc, ne-a amenintat, dar face parte din programul meu de invatat sub presiune. :))

Ce sa va mai zic, vreau vacanta, vreau sa nu ma dezamagesti si vreau sa vina Alex acasa sa-mi dea cele 984374398 de clatite pe care mi le datoreaza. Si mi-e dor de comentariile domnului cameraman, ale lui Bogdan si ale Adanei care nu mai are net. :(