Dialoguri somnoroase – Blog Piatra-Neamt

M-a cam certat una din prietenele mele, Dădă. Ce-i drept, am “frica” de telefon, nu prea stiu sa-l folosesc pentru ceea ce a fost el conceput. In vremurile bune, cand scriam aproape zilnic, mama stia ca mai exist datorita acestui lucru. Pe atunci Dădă ma vedea mereu, deci era ok. Dupa ce am plecat la facultate, mai gasea cate ceva pe aici cand dadea refresh, in timp ce modela dinti pentru examene. Acum o sun o data pe luna (?) si ma face sa-mi para rau ca nu pot tine pasul cu mine insami.

Ar fi fost chiar dragalas sa pot povesti in timp real despre proiectele in care ma implic si evenimentele ce au loc pe aici. Pentru ca dau un aer tare fresh vietii de student. Nu promit, n-am, nu stiu, poate, dar incerc.

Hai, apasa F5 acum! Ca va scriu din casa noua. ♥

Un tip, enervat fiind, claxoneaza de zor dupa o femeie care, intrata jumate in zapada, a avut curajul si-a patruns pe poarta salii de fitness inaintea lui.

Cateodata mai inghet prin casa si aflu cu stupoare ca lumea foloseste apa din calorifere in nu stiu ce scopuri. Caloriferul din camera mea e cam șpanchi, ii ia ceva timp pana sa se-ncalzeasca.

Cum ne sperie putin gerul, cum iti iei adio de la net, TV, mama, tata si te duci la prietena ta, unde o sa ai parte de o lectie de financial planning colosala. Oricum, “apelul dumneavoastra contribuie la solutionarea cat mai rapida a problemei”.

Apa nu e deloc potabila, dar, in schimb, prinde culoare din cand in cand.

Anotimpul rece nu-i pentru capitala. Simplu si pur, nu se potrivesc.

In afara de exemplele date, va zic ca n-am intalnit aici nimic din tot ceea ce-am auzit eu despre capitala. Nu m-a dat nimeni afara din RATB, nu mi-a dat nimeni in cap la colt de strada, nu m-a luat niciun tigan pe sus. In schimb, am dat de oameni faini, evenimente misto, proiecte care merita, am scapat de rutina si stiti ce, incep sa cred ca asta tine mult si de anturajul pe care ti-l faci. Pentru ca n-o sa te trezesti direct la o lansare de revista extraterestra, teleportat din pat fiind. Si pentru ca n-o sa-i pese nimanui de facultatea pe care o faci tu (si alti 93983829 pe langa tine) atunci cand vei tanji dupa job-ul ideal. Si poate daca faci ceva care sa te diferentieze de cei 93983829, ai o sansa-n plus (asta am invatat-o in Advice, ha!). Daca te mai duce si capu`, e perfect. Iar daca esti doar ghinionist, nu stiu, vorbeste si tu cu Mercur sa nu mai fie retrograd.

Toata lumea uraste Bucurestiul, toata lumea il critica, toata lumea s-ar duce-n spuma marii, numa` sa nu stea aici. “Ce? Unde zici ca ai intrat la facultate? La Bucuresti? Dar acolo e urat, tuuu!”, imi zicea asta vara postarita.

Bucurestiul e aglomerat, vai ce urat, vai ce de lume. Vai, dar stai, e capitala, adica e multi locuitori in ea, mai un strain, mai unu` venit din provincie, se aduna. In orice metropola e asa, nu doar la noi. Da, ca societate om fi noi dati dracu cu 100 de ani in urma, dar mie nu-mi pasa. Nu vreau sa schimb lumea, nici macar perceptia celorlalti asupra ei, asta tine de fiecare in parte (dar as putea incerca sa fac rost de-o radiera maaare, cu care sa radem toti coruptii din tara). Imi place aici, in lumea mea de tanar entuziasmat, in putere sa faca mult mai multe decat sa se planga.

Bucurestiul e pentru mine, asa nebun si aglomerat cum e el. Pentru mine. Acum, la 19 ani. Pentru ca da, nici agitatia nu-mi displace deloc. Cand simt ca ametesc din cauza ei, nu trebuie decat sa ma inchid o zi, doua, noua in camera mea, si-mi trece. Si stiti ce-i mai misto? Ca nu-s singura, am descoperit o comoara de oameni (am tot repetat-o in ultimele articole). Am sa-i scriu asta si postaritei. Candva, cumva…

P.S.: Iarna ca la mine acasa nu-i nicaieri!

Ieri m-am trezit intr-o dispozitie extrem de proasta. Da` cu E mare, nu asa. Apoi, privind pe fereastra, am observat ca in Bucuresti ningea ca la mama acasa, ceea ce era “wow”. Asta mi-a smuls un zambet. But guess what? Va fi foarte ciuadata senzatia cand am sa simt iar caldura-n casa.

Dupa, m-am hotarat sa fac pe gospodina. Cu mama la telefon si varul meu care radea de mine/langa mine si-mi recomanda din suflet tocanita la plic. Pentru toti dusmaniisiinvidiosii: sa stiti ca mi-a iesit, ma, mi-a iesit!

Doar ca acum incep sa-mi sara-n cap toate proiectele in care m-am implicat, de parca m-ar uri. S-au sfatuit si s-au inteles sa iasa la iveala toate odata, exact in timpul celui mai iubit eveniment al studentilor, sesiunea. Norocul meu ca sunt inconjurata de oameni care ma ajuta. Am intalnit lume tare dragalasa aici. :) Oricum, e momentul in care mail-ul nu mai e folosit doar pentru a sterge spam-urile.

Cat despre facultate, imi permit sa-i rezerv un articol intreg, mai ales secretarelor.

Ah, acum nu mai ninge, dar protestele continua!

Am aflat de “Allkimik” anul trecut, în septembrie, datorită festivalului de film. M-a impresionat pe loc, așa că a fost subiectul primei mele teme mai importante pentru PAO. Am avut mare noroc, Ștefan Dinu mi-a răspuns foarte degajat la toate întrebările. Un singur lucru mi-a dat bătăi de cap: a trebuit să mă încadrez într-o pagină și ceva A4. A, da, cu tot cu fotografie. Sper că am surprins esența. De-aș da de acum încolo doar de astfel de oameni, aș face carieră frumoasă. :)

“Allkimik” sau tehnici arhaice de fotografiere
Interviu cu Ștefan Dinu, inițiatorul proiectului

Arta urbană nu este un fenomen nou, dar este unul care se răspândește pe zi ce trece mai mult, devine mai interesant și preocupă foarte mult generația noastră de tineri. Începanad de la Graffiti, Stencil graffiti, Space painting, Sporturi urbane, până la diferite moduri de a te “juca” în muzică și  la artiști care recondiționează felinare.

Un concept foarte spectaculos și interesant, de care nu a auzit foarte multă lume, în afara celor pasionați cu adevărat de fotografie, este “Allkimik”, de care se face “vinovat” Ștefan Dinu. Despre fotografie arhaică, cibachrome, gumă arabică tricoloră, cyanotipuri și ambrotipie ne vorbește Ștefan, cel mai probabil singurul care practică așa ceva în România la momentul actual.

Pentru acesta: “Fotografia a început ca o terapie prin care mă echilibram psihic după un duș de agresivitate, în cadrul meseriei de avocat pledant”. Meseria îi impunea să călătorească foarte mult, aparatul de fotografiat devenindu-i o bună companie. Treptat, descoperind acestea, a constatat că meseria de avocat a devenit imposibil de practicat, cu toate că, din punct de vedere social era acceptată ca fiind o meserie mult mai logică: „In privința fotografiei am explorat mediul până la procesele lui istorice, cum este ambrotipia, dar și altele (cyanotip, gumă arabică). Ulterior, proiectul „Allkimik” a venit ca o reacție naturală din dorința de a populariza acest tip de activitate aproape dispărută și pentru a coagula o comunitate care ar face viața mai ușoară pentru toți cei pasionați de subiect”.

“Allkimik” – nume sonor, care-ți atrage atenție instant

Așa a luat naștere „Allkimika”, cu un nume sonor, care-ți atrage atenție instant: „Legat de nume, am încercat, și eu cred că am și reușit să găsesc un nume care să combine aspectul integral chimic, non-digital al obiectelor fotografice pe care le creem, cu deschiderea pe care o am către partea mistică a existenței. Ca și allchimistii din vechime, căutăm formula de a transforma Totul în Aur, în mod simbolic, ca și ei, de altfel. Noi am reușit să transformăm orice imagine în argint, deocamdata”.

După cum a relatat și Ștefan, fotografia se dovedește a fi o pasiune scumpă, mai ales în contextul în care ai nevoie de instrumente de epocă, greu accesibile: „In ceea ce privește echipamentul necesar tehnicilor arhaice de fotografiere, ai nevoie pe de o parte de puțin noroc să găsești obiective de epocă, iar camere utilizabile pentru ambrotipie sunt aproape imposibil de găsit în condiții bune. Acest procedeu, care presune sensitizarea unei plăci de sticlă cu halogeni de argint chiar înainte de expunerea plăcii, are nevoie de cameră mare din lemn de esență tare, care să reziste lucrului cu colodiu ud. În prezent, există trei pasionați care construiesc replici ale acestor camere, iar noi deținem una bricolată în Pensylvania. Cea mai mare cameră pe care o folosesc în prezent și care produce un cadru de 37/37cm este făcută în întregime de mine, de la magazinul de bricolaje și folosește un obiectiv sovietic care se poate găsi sub 100 euro, în condițiile în care un obiectiv de epocă pentru portrete poate depăși câteva mii de euro”.

Dupa opinia mea, mai există și Artă (cu A mare)

Am fost curioasă să aflu ce părere are Ștefan despre trendul asta nou, în care toți avem agățat de gât un Nikon și suntem mari fotografi. Spre fericirea mea, mi-a împărtășit opinia. Asistăm la o luptă caraghioasă “de a fi original”, o luptă fără sens pentru că: “În existența nu poți găsi doi fulgi de nea identici”.
Este adevărat că oricât de mult ne-am strădui să găsim o definiție pentru “artă”, nu vom isprăvi prin a ajunge la o concluzie concretă. Acesta mărturisește că adevărata artă, în acest caz folografia clasică, te ajută să te dedici cu totul in procesul creativ și-ți păstrează mintea atentă, întrucât orice lipsă de atenție poate afecta rezultatul final.
„După opinia mea, mai există și Artă (cu A mare) care presupune că din momentul tău de maximă prezența ai creat ceva, care are capacitatea de a reverbera momentul de prezența și liniște în privitor. Dacă ți se produce o spărtură în șirul neîntrerupt al gândurilor, ceea ce a produs-o este Arta. De aici și caracterul ei profund subiectiv”.

În acest context, se preconizează apariția altor pasionați de fotografie, care să transforme această artă într-o tradiție în România, un start fiind demararea unor serii de seminarii tematice și vânzarea de seturi de chimicale precum și echipamente pentru toate procesele metionate: „Dupa Maya-iluzia, prima expoziție de printuri cibachrome, realizate în întregime analog, la Galeria ALLkimik, găzduită de barul <<Pe Baricade>>, urmează, concomitent, Baricade Featuring, un proiect de portrete realizate prin tehnică ambrotipiei și Leela, o instalație de fotografie stereografică, mai cunoscută in prezent ca 3D”.

De curând a fost lansat și site-ul www.allkimik.com, în care sunt afișate și prețurile pentru seminarii, printuri analog, chimicale, aparate s.a.

E musai, votat si adjudecat sa se-ntample asa. Si daca aflu care-i ala de-mi face asta, am sa-l fortez s-o asculte pe prietena mea cantand.

Iar ne-am obisnuit sa fim toti impreuna; patru zile de festival, plus cateva in avans. Poze, after party-uri, stres, covrigi de la “Petru”, Electric Fence, somn la noua dimineata, Matze, prajituri de la mamaia, oameni noi si frumosi, filme bune, din ce in ce mai bune, Partizan, Dan Basu, public numeros, sala neincapatoare pentru el, extrem day, Draga Olteanu Matei, Urma si spectaculosul juriu au facut din Filmul de Piatra 3.0 cea mai reusita editie de pana acum.

N-am avut timp sa realizez cand au trecut toate astea. Stiti, intr-un fel e inutil sa va fac sa-ntelegeti sentimentul. E acelasi de cand m-am implicat in frumosul proiect ca voluntar, e acelasi si acum, in postura de cel mai mic si “neminor” membru al echipei. Se termina si timp de doua zile ai senzatia continua ca ceva iti lipseste. Drumul spre Bucuresti a fost o combinatie intre “vai, doua zile nu vreau sa ma trezesc din pat” si “la dracu, s-a terminat, mai sunt opt luni pana la 3.5″!

Dar, cum imi spunea si un prieten: “e de bine ca s-a terminat si ca o sa fie din nou tocmai la anul, fiindca altfel nu ti s-ar mai parea special.” Deeeeeeci, sa-mpartim zambete-n jur, ca-i destul de urata vremea pe aici ca sa stam si noi mohorati. Sunteti tare frumosi si dragi mie!

Credeam ca am terminat-o cu scrisu` pe anul asta, dar se pare ca venirea mea acasa mi-a deschis asa un apetit de adunat litere una langa alta.

Inca de mica, ziua de 31 decembrie a fost favorita mea. A urcat in clasament chiar si in favoarea serbarilor de la gradinita (pe care le adoram). Bine, din cauza unuia cu creierul cat nuca, am avut mereu frica de mascatii care misunau prin oras, dar, paradoxal, imi placea la nebunie sa-i vad desfasurandu-se. Si era regula ca macar un urs si-o capra (nu stiu cum sa fac sa sune mai frumos) sa se opreasca in fata usii noastre.

Aveam emotii inca de seara, iar dimineata ma trezeam in zgomote de tobe si fluiere (si nu la ora 1, ca acum). Dadeam fuga la geam si-i pandeam pe toti, ma cutreieram de fiecare data cand urcau scarile si treceau pe langa usa noastra si niciodata nu ieseam din casa pentru a cumpara apa minerala. Am atatea amintiri legate de ziua asta, amintiri legate de o familie, fapte ce nu mai sunt reale de cativa ani buni.

Azi m-am trezit dezamagita, nu auzeam nimic in afara TV-ului, iar soarele era pe cer. Asta in cazul in care stiu ca anul trecut orasul a dus lipsa si de clopotele si de galagia tobelor. Practic, ma descurajasem total. Dar asta avea sa dea startul. Am lasat aspiratoul din mana cand i-am auzit. Erau multi, probabil veniti de pe undeva, tot felul de sunete ii inconjurau si dansau si ma bucurau. S-au oprit in fata blocului, au inceput sa-si faca numarul, iar eu mi-am dat seama ca n-am niciun ban marunt, tata fiind plecat la cumparaturi. Toata lumea le dadea rasplata, iar eu n-am putut sa-i privesc, stiind ca nu pot face acelasi lucru. E ca atunci cand am refuzat sa stau pe scaun in RATB pentru ca nu platisem biletu`. I-a chemat lumea pe la fiecare scara, au facut un spectacol frumos, ceea ce ma face sa cred ca mai exista si altceva decat urlete si petarde aruncate in scara blocului.

Si de atunci a inceput, au venit si altii, care mai de care, mai mici, mai mari. Rasuna din toate partile, e a nu stiu cata oara cand ma opresc din scris acest post, pentru ca sar repede la geam si ma entuziasmez. Fratele meu statea pe langa mine si facea acelasi lucru (acum s-a dus cu uratu`; si e strategic, a inceput cu vecinii, ei mereu te primesc; asa faceam si eu).

E clar ca sub un chip mereu surazand se poate ascunde subtil si melancolia. Sunt cateva persoane care stiu ce bodrogan eu aici. Amintirile astea sunt asa frumoase, ma bucura si ma intristeaza in acelasi timp. Niciodata nu va mai fi ca atunci, nimic n-o sa inlocuiasca rumoarea de pe atunci. Oamenii parca nu mai sunt ca atunci, nici atmosfera nu mai e, nimic. Si va spune asta o persoana care obisnuieste sa gaseasca partea bune in orice.

Sunt atatea persoane carora as dori sa le urez tot binele din lume: parintilor, fratelui meu, bunicii, verilor mei, putinilor mei prieteni, tuturor celor cu care obisnuiesc sa zambesc, lu` teacher, tuturor celor care m-au ajutat, persoanelor frumoase pe care le-am cunoscut la Bucuresti etc, etc, etc. Si daca am vorbit macar de doua ori in viata asta, iti urez aceleasi lucruri. Sunt atatea chestii pe care as vrea sa le schimb la mine si la caracterul meu tampit. Pana una alta, sunt fericita ca petrec Revelionul cu prietenii mei, mi-e atat de dor, pe unii nu i-am mai vazut de mult.

Pentru mine imi doresc sa-l cunosc pe Fat-Frumos. Daca-l intalniti, spuneti-i ca-l accept si fara calul alb.