M-am tot gandit cum as putea scrie acest post. So, as putea incepe prin a spune ca a fost una dintre cele mai colorate vacante pe care le-am avut si as incheia cu faptul ca, da, plec, revin in Romanica, maine dimineata pornesc si ajung cand o fi sa ajung.
Mi-e dor de fra`miu si abia astept sa-mi fac paru`.
Hai, noapte buna.
Nu de mult a scos mama dintr-un caiet vechi de-al ei cateva foi galbene, imbatranite, cu scrisul nu foarte lizibil din cauza timpului care a trecut peste ele, aproximativ 14 ani. Le-am fixat cu ochii si mi-am dat seama ca erau poeziile pe care trebuia sa le invat pentru serbari cand eram pici bleg la gradinita.
Poate ca mi-au placut prea mult vremurile alea. O chestie bondoaca, cu parul cret, iubita de toata lumea. Fusesem inscrisa in grupa mica la o educatoare micuta de statura, cu parul lung si brunet, care profeseaza si acum acolo. Intr-o zi, pe cand trecea directoarea prin clase, m-a vazut si, de atunci, venea mereu pe acolo si spunea ca abia astepta sa se termine anul scolar pentru a ma putea lua in clasa ei. Si asa a facut.
N-am s-o uit niciodata. Era o doamna cocheta, cu ochii mici si negri, aparent dura, dar cu un suflet mare. Imi stergea mereu ochelarii, iar eu eram atat de timida incat, cand ma scotea la tabla, statea cu prosopul langa mine. Si nu care cumva sa ridice vocea, ca incepeam sa plang. Asta, pana prin grupa mare cand s-a hotarat sa faca om din mine si: “cu o asa invatatoare a dracu`” cum s-a intitulat inainte sa ne despartim, a reusit sa ma scape de timiditate.
Pentru ca eram clasa directoarei, aveam televizor, iar in fiecare vineri, dupa program, toata gradinita se aduna la noi sa ne uitam la desene animate, ori ne duceau afara, in gradina. Aveam caseta mea preferata, Cenusareasa, pe care o ceream mereu acasa si o vedeam la video.
Imi placea de ea, era fasneata si nu avea toti piticii p`acasa. Cand a aflat ca voi avea un fratior a fost cea mai fericita, iar in cand data nasterii a inceput sa se apropie, ma intreba aproape in fiecare zi: “a nascut mama?”. Asta pana intr-o zi cand am ajuns intr-un suflet la gradinita si am asteptat-o in fata usii clasei spunandu-i cu gura pana la urechi ca am un frate. A inceput sa alerge pe holuri strigand cat putea de tare: “A nascut doamna Grasu!”
De multe ori m-am gandit la ea. Oare ce mai face? Mai traieste? Pana intr-o zi, acum cateva luni cand ma suna tata si-mi zice: “hai sa-ti dau pe cineva la telefon”. Si era chiar ea, aceeasi voce zambitoare care-mi ramasese intiparita in memorie.
Pregatirile pentru serbari erau preferatele mele, doar ca nu-mi placea partenerul. Mama ma gatea mereu si-mi punea tot felul de funde prin cap, fel si fel de rochii si rochite, mandra de numa`. Nu mai era nimeni ca mine pe acolo.
Saculetul alb in care aveam incaltarile de schimb si gentuta verde, da! Dreptunghiulara, ca un fel de caserola, in care mereu se gasea cornul, prosopelul si canita rosie pentru ceai!
Dupa ani si ani mi-am dat seama de ceva: cand am invatat sa merg singura la gradinita, de fapt mama era mereu in spatele meu si ma privea cum flutur gentuta verde, Mos Craciunul de la serbari era chiar actuala directoare a gradinitei, iar eu memoram mult mai usor poeziile decat acum:D.
Vara oamenii astia o tin intr-o continua sarbatoare. In fiecare week-end se gaseste cate un Sfant care trebuie sarbatorit. Asa ca, se aduna cu totii in centrul orasului si se distreaza. N-au niciun drac, nimic.
Aseara motivul iesirii lor (cat si al meu) a fost Notte bianca (Noaptea alba). Un lucru e cert: toata noaptea se petrece ca d`aia e alba noaptea. Fel si fel de concerte, gagici umbland de colo-colo de-a lungul pietei, amatori care fac spectacol iar lumea se aduna intr-un cerc in jurul lor urmarindu-i, chinezi, negrii, romani, baloane si tot ce va pofteste sufletul. Din punctul asta de vedere imi place despre ei.
Ziua de 15 august (Ferragosto), Sfanta Marie Mare la noi, are o foarte mare insemnatate pentru ei. Astfel ca, indiferent ca e luni sau duminica isi iau concediu si pleaca care in cotro apuca. Aaaa, da, focuri mari de artificii, asta era, dar cum anul asta a plouat, au amanat si le-au dat asara.
Am preferat sa fiu atenta la ele si sa nu imi bat capul cu filmatul, da` ca sa nu spuneti ca-s soi rau va arat finalul. Trageti voi concluziile. Oricum, nu se compara cu “live`ul”.
Ta na na na, prima mea carte citita in italiana. Ta na na na, ma laud.
Am citit-o fara ca macar sa-mi dau seama ca, de fapt, am vazut filmul. Totusi, actiunea imi cunoscuta… Titlul original este A walk to remember si da, cred ca va ganditi la acelasi film la care m-am gandit si eu.
Nu ca as fi eu prea bleaga, dar titlul tradus in italiana(Pasii dragostei) nu are deloc legatura cu cel original, deci nu prea aveam cum sa-mi dau seama din prima. Plus ca filmul l-am vazut vara trecuta cand aveam fluturi in cap:)).
Ca urmare a unei amintiri, Nicholas Sparks relateaza povestea lui London Carter, un tanar adolescent aratos, dar mai ales un rebel american specific anilor `50.
Influentat de absenta tatalui care era un om foarte cunoscut si de faptul ca prestigiosii lui prieteni faceau glume pe seama lui, London se vede nevoit sa frecventeze cursul de teatru, unde o intalneste pe Jamie Sullivan, fiica preotului, o fata dulce, sensibila, dar mai ales diversa: mereu doritoare de a ajuta oamenii, de multe ori cufundata in lecturarea Bibliei.
Balul de incepere a noului an scolar se apropie cu pasi repezi, iar London nu a gasit nicio fata dispusa sa-l acompanieze. Astfel, o invita pe Jamie care accepta invitatia doar cu conditia ca el sa nu se indragosteasca de ea. Cei doi au inceput sa petreaca mai mult timp impreuna, desi London sustinea ca nu simte nimic pentru ea.
Repetitiile pentru teatru devin din ce in ce mai numeroase, spectacolul bucurandu-se de un succes fara precedent. Tot atunci London observa pentru prima oara frumusetea angelica a fetei si se intampla inevitabilul: tanarul Carter se indragosteste de fata docila si matura si, desi pare absurd, ea ii impartaseste sentimentele. Cei doi traiesc o minunata povste de iubire intrerupta de neasteptata realitate nedreapta: Jamie este pe moarte. Leucemia o lasa fara putere, dar inainte de a muri London reuseste sa-i daruiasca ceea ce ea si-a dorit cel mai mult: o slujba de casatorie intr-o biserica plina de oameni dragi.
“Ricordo che pensai erano i passi piu difficili che nessuno avesse mai intrapreso. Ma erano soprattutto i passi dell’amore.”
Pai nu ca daca ma cheama Maria-Madalina cu “-” si (sa presupunem) ca uit de “-”, ma aranjez pe viata. Pierd locul de munca, casa si ma explulzeaza astia din tara. Nu-i asa ca nu ati inteles nimic? Nici eu, dar va zic, un “i” in plus sau in minus pe cartea de identitate iti poate da multe batai de cap.
Bine, in cazul de fata eu m-am ales cu o plimbare la Milano. Si-a vazut fata de Piatra-Neamt “ce n-a vazut Parisu`”. Si daca tot le-au facut americanii autostrazi, ma pot lauda cu mama, care s-a dovedit a fi o soferita desavarsita. Sub 130 km/h nu prea ai ce cauta p`acolo.
Pentru prima oara am parasit locuintele maronii cu aspect vechi si acoperis rosiatic in favoarea blocurilor inalte cu forme cat mai diverse. Sau in favoarea acelor piete istorice foarte mari si pline de mosneguti in centrul carora se afla cate o biserica/catedrala.
Parcurile. Am ajuns intr-un parc luuuuung si ferit de razele soarelui datorita multitudinii de copaci. Intr-un colt se afla un mic lac “locuit” de pesti, rate si broaste testoase, una mai socata ca alta, deranjate de prezenta tantarilor. Da-s proaste. Puteau renunta la o ora de bronz intrand in apa si gata. Pacat ca au uitat astia sa mai curete apa. Prin alta arie a parcului era cinemaul. Asta-i partea care mi-a placut cel mai mult.
Pe minunatele stradute pline de magazine n-am ajuns.
Momentan oboseala inca persista si lenea a pus stapanire pe mine :D.
